Cand eram mica visam mereu cum zburam, nu am sa uit niciodata acea senzatie de libertate pe care ti-o ofera caderea in gol. Sentimentul acela de implinire pe care il ai cand te arunci. Cum ai senzatia k nu exista altceva decat tu si cerul. Acum nu mai visezca zbor de mult. De fapt nu mai visez nimic. Ma simt prinsa intr-un labirit nesfarsit de descompunere....vad cum totul in jurul meu se destrama, simt cum pierd totul si nu am cum da inapoi. As vrea sa schimb ceva, sa fac ceva si nu stiu cum. Cred k pur si simplu e prea tarziu pentru asta. Mi-e sufletul asa de negru...nici macar nu mai am putere sa reactionez si nici macar nu stiu cand am ajuns asa. Nu sunt impietrita pentru ca simt, numai k simt o durere imensa ce nu da ianpoi si nu stiu cum s-o opresc. Macar s-o amortesc cumva....Traim intr-o lume asa indiferenta si careia nu-i mai pasa de nimic iar eu nu-i mai pot face fata. Simti ca nici macar celui de lana tine nu-i mai pasa. Simti ca nu te mai iubeste desi zice contrariul. Numai de ar intelege....insa cum sa o faca cand nici tu nu poti. Si lumea mea se sfarseste, si nu mai am nici macar lacrimi.....si ma intreb......cum se va sfarsi oare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu